Un motor pentru o babetica

Am sunat la usa. In prag a aparut dna Paesanu vesela nevoie mare. Nimerisem tocmai la masa de pranz (iute soacra imi rezerva soarta nemiloasa!). A strigat peste umar “E vecinica noastra!” si m-a tras inauntru. Dl Paesanu statea la masa cu un prosop pe piept pe post de babetica . Mi s-a explicat ca nu s-a mai gatit azi in casa, deoarece cu o zi inainte fusese ziua lui taticu (alias dl Paesanu) si trebuie neaprat sa servesc un pahar de vin rosu facut in casa. Am acceptat (de parca aveam de ales) si i-am urat vecinului multe primaveri frumoase pe langa cele 88 implinite. Masa era pe terminate si sarbatoritul si-a dat jos babetica. Pe piept trona o cravata rosie de sarbatoare. Ochii albastri radiau o bucurie copilareasca in timp ce incerca sa lege cateva cuvinte in rusa. Putea candva sa vorbeasca fluent, dar in ultimii 40-50 de ani nu a mai avut cu cine exersa si a mai uitat. Apoi am mai schimbat cateva replici in germana. Am aflat ca facuse armata in URSS, prinsese si razboiul. Mi-a relatat traseul pe care il facuse in timpul razboiului: plecase de la Rabnita, apoi Bender, Tiraspol, ajunsese pana la Cotul Donului unde a fost ranit. S-a intors, de fapt, cu mai multe rani, dar nu cele fizice dor cel mai mult. Ochii i se umplusera de lacrimi. As fi ascultat cu nesat si i-as fi pus o suta de intrebari, insa si aceste relatari abia de au putut fi strecurate printre torentul de vorbarie al dnei Paesanu povatuindu-ma cum sa fac o placinta de dovleac buna, cum s-au chinuit ei sa faca cei 60 de l de vin, cum baiatul lui din Austria il suna in fiecare luna, dar numai asa, sa-i dea buna ziua, nu ca l-ar ajuta cu ceva (se pare ca dl Paesanu mai fusese casatorit), cum la fel “face si surorile lui” de prin America sau Franta, cum surorile ei “e femei educate”, caci ea nu a avut cum sa faca scoala, a trebuit sa stea acasa si sa-si ajute parintii, cum ramasese fata nemaritata la 27 de ani, desi era o frumusete, nu ca s-ar lauda, dar chiar asa era, cum s-a nimerit ca dlui Paesanu, vaduv tanar pe atunci, sa i se strice motocicleta (!) tocmai la ei in sat si a poposit la un vecin de-al lor, cum ea nu a vrut sa se marite cu el, caci era batran pentru ea si cam dolofan, cum a vrut dupa ce taica-sau i-a dat o mama de bataie, dar a avut noroc, din “puisor” nu a fost scoasa toata viata de atunci etc etc. La un moment dat am renuntat sa o mai urmaresc, iar in capul meu urla cu disperare si absolute aiurea un gand: “73 de ani de neacordare a subiectului cu predicatul!!!” Ii urmaream si ma intrebam ce i-a adus pe cei doi impreuna. De dragoste nu se punea problema. Poate o necesitate… sau mai multe. Vremurile le-au fost favorbaile (sau nu) si i-au tinut impreuna. Evident era ca “taticul” avea nevoie acum de “puisorul” lui: sa-i puna babetica, sa-i faca de mancare, sa-i aranjeze cravata etc. Au fost fericiti? Nu stiu. Acum par impacati si se uita cu drag unul la altul. Au reusit sa creeze si sa mentina atatia ani “o casa de toleranta”, vorba dlui Paesanu.
Intr-un final sunt lasata cu greu sa plec. Ma indrept spre usa mea, iar in cap am imaginea unui tanar pe motocicleta care isi tine in spate proaspata sotie. Ea e resemnata si inspaimantata de orasul care pare sa o inghita, el e multumit ca nu mai e singur. A fost un compromis? A fost vorba de acel “asa trebuie sa fie”? Intorc cheia in broasca si imi dau seama ca am uitat sa cer numarul de telefon al “instalatorului blocului, om bun, priceput la toate”, motivul pentru care le trecusem pragul. Sa ma intorc? Nu. Data viitoare, cand sper ca “puisorul” va avea o durere de masea sau de gat, iar “taticul” va fi lasat sa vorbeasca mai mult.

Povara Viitorului

“Ca sa traiesti in prezent, trebuie sa te eliberezi de trecut”. De cate ori nu am auzit sau nu am citit aceasta afirmatie! Am si inteles-o demult. Am analizat lucrurile din trecutul meu, le-am periat, le-am impartit pe rafturi si pe fiecare cutie am lipit etichete cu “rezolvat”. Poate inca nu am facut-o chiar cu toate, poate au mai ramas unele ascunse prin cate un ungher al mintii mele pe care trebuie sa mi le aduc in constient, dar in mare am ajuns sa fiu impacata cu toate lucrurile trecute si, chiar mai mult, am ajuns sa-mi iubesc trecutul. Din intamplarile nu prea placute, tragice pe alocuri cum pareau atunci, am incercat sa vad ce am invatat si, daca nu am invatat atunci tot, sa mai extrag acum ceva intelepciune. Si am ramas multumita. Ma concentrez acum pe lucrurile care urmeaza, mi-am zis eu mandra si plina de mine. Fara frustrari sa marsaluim spre viitor!
Pentru un viitor mai bun trebuie sa am rabdare acum. Poate ca lucrurile nu stau tocmai bine acum, dar stiu ca daca am rabdare, daca fac apel la intelepciune, rasplata va veni. Mi-a placut sa cred despre mine ca sunt o fiinta rabdatoare, ca sunt femeia care stie sa astepte. Ia uitati-va toti la mine si admirati-ma ce grozava sunt! Cine nu si-ar dori in preajma sa un om ca mine? Am inteles ca marea mea rabdare si continua mea asteptare nu au o motivatie intrinseca. Nu vin dintr-un fel de a fi, dintr-un fel de a simti. Nu! Vin pentru a gasi recunoasterea celorlalti sau pentru o rasplata viitoare.
Am fost invatati sa facem diverse sacrificii si compromisuri in prezent pentru un viitor mai bun. De cele mai multe ori, acel viitor mai bun nu s-a dovedit a fi atat de bun, iar eu am simtit ca nu am avut decat de pierdut: timp, bani, nervi. Si astfel mi-am creat un trecut recent plin de frustrari. Si repet iar si iar acelasi ciclu: impacare cu trecutul, privirea spre viitor. Loop, loop, loop… Un cerc inchis se pare… Si atunci m-a izbit cu putere gandul: eu nu mai sufar de povara trecutului, eu sufar de povara viitorului. Uneori sufar de ce s-ar putea intampla. Sau sufar acum pentru un maine fericit. Cata iluzie, cata prostie de-a dreptul! Astfel, am mai gasit un sens personal in acel “aici si acum”. Eu sunt aici, eu sunt acum. Am o situatie prezenta cu bune si cu mai putin bune, cu lucruri care imi convin si lucruri care nu imi convin. Daca accept situatia prezenta, cat de bine este pentru mine acum? E adevarat ca e greu sa intelegi cum este cu acest bine, ce este bine pentru tine, dar nu e imposibil. Dar, odata inteles, nu imi ramane decat sa accept sau nu si sa fiu impacata cu alegera mea. Si eu sunt cea care aleg, eu imi fac prezentul, iar in afara prezentului eu nu exist…
Nu vreau sa ma gandesc la cat de buna va fi hotararea ce o iau acum pentru viitorul ce va sa vie. Iar asta nu inseamna sa cheltui tot, sa-mi fac de cap sau orice altceva se intelege cel mai adesea prin acel “carpe diem”. Nu! Eu vreau doar sa scap de povara viitorului. M-am saturat de un trecut pe care tot sa-l despic in patru si fiecare fir iar in patru, dar mai mult m-am saturat sa-mi croiesc prezentul prin prisma unui viitor iluzoriu. M-am saturat sa ma incadrez in norme, m-am saturat sa ma gandesc daca va fi sau nu, caci Eu Sunt, eu sunt aici si acum.

Cand nu-ti mai pasa…

Cand nu te mai grabesti, pentru ca stii ca ai tot timpul din lume
Cand stii ca timpul nu exista cu adevarat
Cand stii ca “lingura” a fost scornita de mintea ta
Cand devii un spectator amuzat a gandurilor mintii tale
Cand renunti la tot ce ai invatat pana atunci
Cand nu mai ai idei prefabricate
Cand admiri huma si o lasi in urma
Cand dincolo gasesti Omul
Cand vezi cat de frumos poate fi Omul
Cand simti durerea si bucuria lui ca fiind ale tale
Cand nu simti inceput si nici sfarsit
Cand stii ca esti in cel mai bun loc in care puteai fi
Cand te uiti in sus si vezi cerul
Cand simti cerul in tine si cand te simti cuprins de cer
Cand schimbi emotiile cu linistea
Cand te privesti pe tine, dar simti ca nu te poti cuprinde
Cand te cuprinzi abia dupa ce i-ai cuprins pe ceilalti
Cand o respiratie e tot ce puteai sa ai mai bun acum
Cand nu exista fericire mai mare decat acel miros
Atunci nu iti mai pasa.
Cand nu-ti mai pasa, incepi sa intelegi cum e sa-ti pese cu adevarat…

In ani rapizi…

“Oamenii isi sarbatoresc ziua de nastere mai mult pentru a uita de moartea inerenta. Ca sa-i ajute sa uite, prietenii vin la ei si le spun: Azi e ziua ta! Felicitari! La Multi Ani! Orice zi de nastere este o moarte in miniatura, caci a mai trecut un an, iar moartea este mai aproape. De fapt, oamenii nu celebreaza ziua nasterii, caci asta a trecut demult. Ei sarbatoresc apropierea mortii cu inca un an. Timpul le aluneca rapid printre degete. Insusi pamantul pe care stau le este tras de sub picioare. In curand, vor cadea in abis. Orice zi a nasterii este o zi a mortii. Pentru a uita acest lucru, societatea a inventat un truc. Oamenii vin la tine cu flori si cadouri, incercand sa te faca sa uiti ca moartea s-a mai apropiat un pic.” (Osho)

Stiu ca timpul trece, stiu ca timpul meu trece. Stiu ca acum sunt cu 28 de ani mai aproape de Marea Trecere. Dar nu imi pare rau. Nu exista nici un moment din trecut in care as vrea sa ma intorc. Nu vreau sa dau timpul inapoi. Si nu pentru ca nu a fost frumos, doar ca imi place unde sunt. Nu vreau sa dau timpul nici inainte. Oricum, trece el singur. Si stiu ca sunt acolo unde trebuie sa fiu.
Am observat ca viata mea e compusa din cicluri de aproximativ 7 ani. Stiu ca acum incep un nou capitol. Si ma bucur. La Multi Ani? La cati or fi, doar sa fie cu folos…

E la nave va

Anil este din India. La ai sai 28 de ani are deja 4 ani de munca pe mare. A invatat din casa hindi si engleza. Ii suna pe ai sai de cateva ori pe saptamana. Nu are o relatie, deoarece este greu in conditiile date sa mentina una. Sta acasa doar vreo 3 luni pe an. In calitatea sa de ospatar-sef, ii prefera pe germani ca si clienti. Sunt mereu politicosi si punctuali. Si francezii sunt amabili. Italienii, in schimb, desi sunt oameni draguti, la masa nu prea tin cont de maniere sau de masura in ce priveste mancarea sau bautura. Spaniolii sunt dificili pentru ca au mereu pretentia sa le vorbesti in spaniola. Indienii sunt foarte dificili. Nu le place deloc mancarea europeana si sunt mereu nervosi. Romani nu prea a cunoscut, asa incat nu ar putea sa-si exprime vreo parere despre ei. Anil viseaza sa se retraga intr-o zi din aceasta viata si sa se stabileasca in Anglia. Ar prefera sa faca tot ce face acum, dar intr-un local care nu se misca si sa stie ca dupa serviciu il asteapta cineva.

Zanelli este din Brazilia. Are doar 25 de ani, iar acesta este primul sau job pe mare. De 6 luni este pe mare. Abia asteapta sa termine contractul care este de 8 luni si sa se intoarca acasa. Nu ii place si nu mai vrea sa stea pe vas ca si fotograf. S-a saturat de capriciile clientilor. Francezii sunt cei mai politicosi, fiind si timizi in acelasi timp. Germanii sunt reci si cam badarani. Italienilor le place sa pozeze, dar au mereu de comentat si de facut plangeri. Ar vrea sa traiasca in tara lui, dar stie ca nu prea are oportunitati acolo. Dar se va intoarce si va vedea cum face.

Rodney este din Filipine. De cate ori prepara o bautura danseaza. Danseaza mereu. Trimite bani mamei si fratelui mai mic. La cei 31 de ani a cam obosit de viata asta, dar acasa nu vrea sa se intoarca. I-ar placea sa se stabileasca intr-o tara nordica din Europa, insa deocamdata nu are vreun plan concret. Banii sunt putini, iar salariile au tot scazut in ulitmii ani. Nu poate si nu vrea sa aprecieze oamenii in functie de nationalitatea lor. Prefera doar oamenii simpli si fara fite.

Jesus este din Peru. Desi are 41 de ani, privirea ii este timida ca a unui copil. Nu are familia lui inca. Nu se poate cu modul lui de viata, iar atunci cand spune asta, ochii i se incetoseaza de lacrimi. Doar zambetul ramane la fel, caci trebuie sa zambeasca mereu, aceasta fiind politica companiei si nimeni nu vrea sa primeasca vreo plangere din partea clientilor, pentru ca astfel salariul ar scadea si mai mult. Are o sora in State si ii place sa-si viziteze nepotii atunci cand are concediu. In Peru mai are parintii, dar acolo nu s-ar intoarce mai ales de cand au venit comunistii la putere. Viseaza sa se stabileasca in Canada, probabil tot ca barman.

Alexandru este din Romania. Din cei 29 de ani, 7 i-a petrecut pe ape. Este obosit, dar nici nu are vreun alt plan. Se va opri el intr-o zi. Momentan ar vrea sa gaseasca un alt contract pe o alta nava care sa aiba in itinerariul sau si Constanta. Asa ar ajunge mai des pe acasa, unde il asteapta mama lui si cainele de 9 ani, pe care l-a crescut de mic. Desi sunt mai multi romani care lucreaza aici, nu se inteleg intre ei. Sunt foarte invidiosi unul pe altul, iar daca unul dintre ei este avansat, pentru ceilalti incep zile grele. In general, nu poti stabili prietenii aici,caci fiecare isi pazeste propriul spate. Alex se plange cel mai mult: de program, de sefi, de bani etc. Injura birjareste, scrasneste din dinti si zambeste politicos clientilor.

Toti acesti oameni rabda prezentul pentru un viitor mai bun. Toti au cate un vis mai mic sau mai mare. Cu ajutorul lor eu mi-am trait propriul vis. Mi-am bucurat ochii, mi-am rasfatat pielea, mi-am innebunit papilele gustative si am visat in continuare. Eat, pray, no Javier Bardem.

Experimentul

Zilele trecute am facut un experiment. De fapt, am aplicat un vechi experiment asupra mea pentru a ajunge la noi concluzii. Am rugat un prieten sa-si imagineze ca am murit. La inmormantarea mea (mai in stil american) este rugat sa tina o scurta cuvantare pentru cea trecuta la cele vesnice. Cinic, stiu. I-am cerut sa-mi scrie ce ar spune, cateva randuri, nu mai multe. Oricum, ar fi fost coplesit de emotie, am incercat eu sa o dau pe gluma, incat sa nu creada ca mi-am pus gand rau scumpelor mele vene. Rezultatul insa s-a dovedit a fi mult prea emotionant pentru mine. Stiu, de morti numai de bine. Mai ales cand mortul e viu. Si a fost de bine. Mi-a venit mie sa ma bocesc pe mine ca m-am dus atat de tanara. Dar nu asta a fost ideea. Am incercat sa-mi privesc propria viata de la distanta. De undeva de sus, ca si cum as fi fost deja acolo sus. Si da, mi-a venit inca o data sa ma plang pe mine. De data asta nu mi-a parut rau de putinii ani pe care am apucat sa-i petrec aici, ci de omul pe care l-am chinuit cel mai mult. Se pare ca acum era prea tarziu sa mai fac ceva, pentru ca acel om era mort. Da, eu eram. Pe mine m-am chinuit cel mai mult. Eu mi-am fost judecatorul cel mai aspru, eu mi-am fost mie tortionarul.
Cand eram mica, am inteles ca sunt prea mica incat sa pot schimba lucurile. Mi-am zis macar sa nu le incurc mai rau. Asa ca mi-am ordonat sa ma fac invizibila. Da, visam asta. Sa fiu fetita invizibila. Nu am reusit. Nu in totalitate. Dar am tacut mult, am stat mult pe un loc si, prin urmare, am copilarit putin. “Eu am avut un sfant, nu un copil”, obisnuieste taica-meu sa mai zica, fara sa inteleaga ca eu am devenit cumintenia pamantului ca sa fiu invizibila in ochii lui. Imi ziceam ca plec de acasa cat mai repede si renunt. Dar, cand am plecat, au fost prea multe lucruri noi, prea multe lucruri greu de inteles, incat mi-am pastrat insusirea. Si am adaugat chiar altele noi. Am devenit constienta de corpul meu. Mi-am spus ca sunt urata, lipsita total de gratie si feminitate. Comanda: poarta-te ca un baiat si afiseaza indiferenta. Ca sa fii mai credibila, presari mai multa ironie, dar si autoironie. Cu timpul am adaugat si masca degajarii si chiar pe cea a exuberantei. Mai tarziu, culmea, am invatat sa mimez si feminitatea si, pe alocuri, chiar frumusetea. Mi-am zis ca nu voi putea niciodata recupera cunostintele necesare pana la acea varsta. Atunci mi-am fabricat un aer inteligent crosetat cu modele de desteptaciune. Timpul a trecut, iar eu nu am apucat sa visez, asa ca am imprumutat din visurile celorlalti. Am cunoscut barbati si de la fiecare am invatat ce trebuia sa mai adaug la ce consideram eu a fi masti. Insa, nu am gasit barbatul Acela, asa incat porunca a fost sa nu-l mai caut si sa iau in zeflemea tot ce altii numesc suflet-pereche si tot ceea ce tine de mitul indragostirii si al monogamiei. Insa, singuratatea ma macina. Ordinul: nu ai nevoie de un barbat, afiseaza putere si independenta. Neavand un vis al meu, nu am gasit o directie, nu am gasit un tel. Un sentiment de chinuitoare inutilitate ma apasa mereu. Si am inceput sa caut cu ce sa maschez si aceasta parte rusinoasa. Dar nu a mai fost timp…
Acum stau si privesc acest om rece si imobil. E o femeie frumoasa. Blandetea si caldura i se citesc si pe chipul rece acum. Cand a invatat sa fie invizibila, a invatat, de fapt, sa aiba rabdare, multa rabdare. Cand a hotarat ca nu e frumoasa, a scotocit mult inauntrul ei si s-a ingrijit mai mult de ce era acolo decat de ce era la exterior. Cand si-a propus sa fie aievea unui barbat, a renuntat la sentimentalisme ieftine si la drumuri intortocheate. Iar pentru toate acestea avea nevoie de ceva inteligenta si a avut din plin. A fost bine ca nu a crezut in sufletul pereche. Pacat ca nu a apucat sa inteleaga ca pot fi mai mult de unul, doar ca fiecare parcurgea cu ea cate o etapa in care evoluau impreuna. Uneori o etapa poate dura cativa ani, iar alteroi doar cateva ore. Inteligenta, puterea si caldura ei au izvorat din frica, timiditate si nesiguranta. A avut nevoie de toate experientele ei, bune sau rele, placute sau chinuitoare pentru a ajunge la aceste intelesuri. De utilitate ce sa zic… Cred ca a fost utila unor oameni. Si-ar fi gasit si menirea pentru care venise daca avea ceva mai multa ingaduinta si ceva mai multa iubire din partea mea. Imi pare rau ca tocmai eu am fost cea mai neinduratoare cu ea, imi pare rau ca din cauza mea nu si-a folosit si nu s-a bucurat de toate darurile minunate pe care le avea, imi pare rau ca i-am impuiat capul cu atatea ganduri mici si inutile. Imi cer iertare. Sa-i fie tarana usoara.
Hm… ziua in care ma voi privi de sus va veni inevitabil. Cu sigurnata nu are rost sa o astept pentru a incepe sa fiu buna cu mine, cu slabiciunile si esecurile mele, cu toata ingredientele care ma modeleaza zi de zi. Daca adaug si un topping de iubire, atunci experimentul si-a atins scopul.

Daca nu mi-ar mai fi teama, as renunta la frica…

Citeam intr-o seara o carte din sectiunea psihologie-esoterism si la un moment dat autoarea (Sonia Choquette) iti propune sa faci un exercitiu: ce ai face daca nu ti-ar mai fi teama? M-am amuzat un timp inchipuindu-mi ce as face in acest caz… As spune mereu ce gandesc, fara a-mi ascunde adevaratele ganduri in spatele unei pretinse diplomatii, le-as spune celor apropiati unde mi se pare mie ca au gresit fara sa-mi fie teama sa-i ranesc, le-as zambi si le-as vorbi necunoscutilor fara sa-mi fie teama sa devin ridicola, i-as spune sefului tot ce ma deranjeaza la el fara sa-mi fie teama de somaj, as face mai multe drumetii in afara orasului singura, m-as privi sincer in oglinda si mi-as accepta vidul interior care atat ma sperie uneori si pe care incerc sa-l umplu cu nimicuri… Si am tot visat asa o vreme… Apoi, tot vazand cate se aduna, am zis sa fac un top si prima pozitie i-a revenit din start …FRICII. Am ramas eu insami muta si surprinsa de aceasta alegere atat de spontana si hotarata.
Frica… de cand a devenit frica ea insasi o entitate? Am realizat ca nu trebuie sa ma gandesc neaparat la o situatie, la un eveniment care sa o genereze. Cel putin la mine, procesul a devenit invers. Frica este o alta umbra a mea, un alter-ego. Orice mi se intampla, trece mai intai prin filtrul fricii. E ca o tumoare care a crescut odata cu mine. Am sapat adanc sa gasesc o perioada constienta in viata mea, poate in cea mai fragila copilarie, in care nu mi-a fost frica. Nu am putut gasi. Tumoarea m-a insotit mereu incat am identificat-o cu mine. Abia acum mi-am pus problema altfel. Abia acum am vazut-o ca pe un corp strain. Frica imi pune ochelari cenusii pe nas si dopuri in urechi ca sa ma protejeze (cica!). Sa nu vad sau sa nu aud lumea asa cum e. M-ar putea rani, zice ea, iar eu, credula, imi indes mai cu foc dopurile in urechi, eventual, inchid de tot ochii. “Pour votre sécurité, vous n’aurez plus de libertés…”
Insa, asa cum frica e bine-mersi gospodina in mine, tot pe acolo trebuie sa fie si bordul de comanda. E tot in mine. Si voi sapa oricat de adanc e nevoie si voi prelua comanda. Asa cum e natural sa fie…