Am sunat la usa. In prag a aparut dna Paesanu vesela nevoie mare. Nimerisem tocmai la masa de pranz (iute soacra imi rezerva soarta nemiloasa!). A strigat peste umar “E vecinica noastra!” si m-a tras inauntru. Dl Paesanu statea la masa cu un prosop pe piept pe post de babetica . Mi s-a explicat ca nu s-a mai gatit azi in casa, deoarece cu o zi inainte fusese ziua lui taticu (alias dl Paesanu) si trebuie neaprat sa servesc un pahar de vin rosu facut in casa. Am acceptat (de parca aveam de ales) si i-am urat vecinului multe primaveri frumoase pe langa cele 88 implinite. Masa era pe terminate si sarbatoritul si-a dat jos babetica. Pe piept trona o cravata rosie de sarbatoare. Ochii albastri radiau o bucurie copilareasca in timp ce incerca sa lege cateva cuvinte in rusa. Putea candva sa vorbeasca fluent, dar in ultimii 40-50 de ani nu a mai avut cu cine exersa si a mai uitat. Apoi am mai schimbat cateva replici in germana. Am aflat ca facuse armata in URSS, prinsese si razboiul. Mi-a relatat traseul pe care il facuse in timpul razboiului: plecase de la Rabnita, apoi Bender, Tiraspol, ajunsese pana la Cotul Donului unde a fost ranit. S-a intors, de fapt, cu mai multe rani, dar nu cele fizice dor cel mai mult. Ochii i se umplusera de lacrimi. As fi ascultat cu nesat si i-as fi pus o suta de intrebari, insa si aceste relatari abia de au putut fi strecurate printre torentul de vorbarie al dnei Paesanu povatuindu-ma cum sa fac o placinta de dovleac buna, cum s-au chinuit ei sa faca cei 60 de l de vin, cum baiatul lui din Austria il suna in fiecare luna, dar numai asa, sa-i dea buna ziua, nu ca l-ar ajuta cu ceva (se pare ca dl Paesanu mai fusese casatorit), cum la fel “face si surorile lui” de prin America sau Franta, cum surorile ei “e femei educate”, caci ea nu a avut cum sa faca scoala, a trebuit sa stea acasa si sa-si ajute parintii, cum ramasese fata nemaritata la 27 de ani, desi era o frumusete, nu ca s-ar lauda, dar chiar asa era, cum s-a nimerit ca dlui Paesanu, vaduv tanar pe atunci, sa i se strice motocicleta (!) tocmai la ei in sat si a poposit la un vecin de-al lor, cum ea nu a vrut sa se marite cu el, caci era batran pentru ea si cam dolofan, cum a vrut dupa ce taica-sau i-a dat o mama de bataie, dar a avut noroc, din “puisor” nu a fost scoasa toata viata de atunci etc etc. La un moment dat am renuntat sa o mai urmaresc, iar in capul meu urla cu disperare si absolute aiurea un gand: “73 de ani de neacordare a subiectului cu predicatul!!!” Ii urmaream si ma intrebam ce i-a adus pe cei doi impreuna. De dragoste nu se punea problema. Poate o necesitate… sau mai multe. Vremurile le-au fost favorbaile (sau nu) si i-au tinut impreuna. Evident era ca “taticul” avea nevoie acum de “puisorul” lui: sa-i puna babetica, sa-i faca de mancare, sa-i aranjeze cravata etc. Au fost fericiti? Nu stiu. Acum par impacati si se uita cu drag unul la altul. Au reusit sa creeze si sa mentina atatia ani “o casa de toleranta”, vorba dlui Paesanu.
Intr-un final sunt lasata cu greu sa plec. Ma indrept spre usa mea, iar in cap am imaginea unui tanar pe motocicleta care isi tine in spate proaspata sotie. Ea e resemnata si inspaimantata de orasul care pare sa o inghita, el e multumit ca nu mai e singur. A fost un compromis? A fost vorba de acel “asa trebuie sa fie”? Intorc cheia in broasca si imi dau seama ca am uitat sa cer numarul de telefon al “instalatorului blocului, om bun, priceput la toate”, motivul pentru care le trecusem pragul. Sa ma intorc? Nu. Data viitoare, cand sper ca “puisorul” va avea o durere de masea sau de gat, iar “taticul” va fi lasat sa vorbeasca mai mult.
-
Recent Posts
Archives
Categories
Meta
Blogroll










